Simplitate/Safir

Simplitate

Libertate în sărut, sugrumtă de somn,

Cu gâtul întors se vinde pe sâni.

Cu greieri de fum, coboară-n parfum.

Săpată de iluzii, încă zace în perfuzii

Şi vibrează în durere…

Adânc, respiră suflete scrumate-n tăcere.

Cristalizez ţesuturile în rafturile minţii

Pe coloana vertebrală apar riduri

De bătraneţe…

Se aşează haotic în fulgii de nea,

Dansează în umbre cu moartea închisă

În cutia melcilor orbi.

Safir

Vocea şi trupul se scufundă

În claviaturi bolnăvicioase,

Surpând dealuri viermănoase

Pe o pană crestată în tălpi.

Se coace în subsol o nouă

Partitură…

Pentru o viespe putredă.

Se adună sare şi piperul

Din oase şi se curmă în gheare

Metalice…

Un corb disecat de fiare şi solzi,

De clopote şi gânduri,

Adoarme în peştera hienelor

Cu ghinde coapte sub cap.

O lume a sclaviei

Într-o lume a sclaviei în care toţi se zbat pentru a ieşi din pământul putred se adună zâmbete cristalizate într-un cărbune acoperit. Un vierme zace în pădurea adormită de indiferenţa titanilor. Culoarea maronie a frunzelor îi oferă un veşmânt în nuanţe de melancolie adunate de umbre şi veacuri. Un clovn dansează cu un pahar de vin rosu în mâna dreaptă aşteptându-şi sfârşitul. E o pădure a lor, a animalelor rănite. Vulturul palid, cu aripa frântă zboară deasupra munţilor, înghiţindu-şi forţat saliva însângerată. Câinele cu cap de dihor se zbate între doi copaci, încercând să îşi curme suferinţa în moarte. În pădure se aud voci înăbuşite şi acorduri de chitară disonante. Iarba scârbită de putreziciunea pădurii nu mai creşte, s-a ascuns în pamant, în întunericul morbid scăldat de coroane funerare într-un ocean de scenarii prost regizate. Lacul urlă şi geme de frig încolăcindu-se în vârtejuri de frunze, cu un surâs ironic îi şopteşte întunericului să-l mai lase o clipă printre brazi, vise, fulgi de nea şi frunze. Aerul pietrifică atmosfera de viaţă şi culoare din pădurea  sclaviei în curmale şi vişini.

Povestea se ţese în lumini şi umbre de sinucidere, viol şi crima. Încorsetat un neuron jonglează cu sinonime reci de soare şi nisip, spulberând valoarea adevarată a zâmbetului. Lăcomia îşi ţese pânza peste veacuri cultivând sărăcie şi fiere, creionând un peisaj cromatic, dezvirginat de secole de oameni. Pictorul îşi îneacă creaţiile în lac sugrumând şi ultima lacrimă a creaţiei într-un vid. Scriitorul stă în mijlocul lacului cu peniţa şi calimara încercand să rescrie o istorie din care iese fum. Îşi decojeşte unghiile îşi dezmembrează firea în coloane şi crini cu un fierăstrau ruginit. Autodistrugere!!!!!!!! Creează, luptă, rupe, cade, se cerne un corb cu pene albite de prea mult soare. Apune şi soarele între coapse, un soare care nu a strălucit niciodată la adevarata lui intensitate, scârbit de ură şi egoism. Lupta se apropie de final, se taie în lama cuţitului o venă care cândva pulsa sânge în lumină şi verde.

Informaţie tocată

Diger o aripă de vierme plictisit şi fără oase – ejaculez informaţie.

Digeră un porc, o vită şi o iapă plictisită – nu e canibal, doar o moară de penis părăsită.

În două fraze ţi-am descris o creaţie – omul.

O grămadă de oase

Îmi epilez creierul de idei geniale şi pătrund într-o lume banală.

Când m-am trezit îmi injectau 2 grame de destin, câteva etichete şi-un nume. Ea mă privea satisfăcută, dar plictisită – orgasmul letal şi genele-mi o penetraseră de câteva ori în cutia de lângă. Doi morţi, aproape vii, zâmbind la umbra unui craniu – timpul rătăcea şi pionii zburau haotic.

Trecutul – carnea tinde să dispară. Privesc cum mor şi nu-mi ajunge – îi dau un nume, viaţă. Mi s-a propus să ejaculăm oameni pe bandă rulantă, să muncim ca tonţii şi să ne epilăm zilnic.

Prezentul – ascuns în lada cu ficţiune creionez o nebunie. Şi cred cu tărie că pilula de ceară nu mă afectează.

Viitorul – zâmbeşte unui craniu, sictirit. N-are chef să digere gunoaie şi pungi de maţe, oase şi alte cocoloaşe. Mă curăţă din realitate şi-mi inundă ficţiunea, nu e loc destul. Nici măcar siringa cu destin nu mai există. Nici măcar Ea – m-a uitat.

Am uitat, s-a terminat..

Jurnalul care ticăie

Sunt o cutie de carne şi oase care ticăie neîncetat. Nu am să aberez despre câcatul şi lichidele din organism, mirosuri obscene şi alte vise. Din contră, am să-ţi prezint o oră banală din viaţa unei rozătoare de carne – stomac, intestine şi punctul culminant.

Mergea tiptil cu degetul mare pe piciorul meu stâng. Zâmbea şi-mi făcea semn că ar trebui să reacţionez. Scopul meu era să scap mai repede şi să ticăi în linişte, în continuare. I-am zâmbit la rândul meu şi i-am închis gura, nu de alta, dar consumam prea multă energie la o nouă erecţie. Am aşezat-o în dulap şi i-am privit încă o dată buzele – roşii.

M-am dezbrăcat şi am ieşit pe stradă. Mi-am înlocuit limbricul cu o acadea şi sânii cu două roşii puţin necoapte. La 1:00 noaptea puteam să fiu eu. Străzile sunt goale pentru că majoritatea îşi execută, silit sau nu, nevasta într-o garsonieră murdară şi plină de gândaci. Eu o închisesem pe a mea într-un dulap, şi nu, nu era o păpuşă de-ţi bagi piciorul în ea. Era o doamnă de vârsta 2-a pe care o primisem din viitor. Gătea, sugea acadele şi nu în ultimul rând – era utilă. Nu suferea de gelozie, nu-i păsa că merg noaptea gol pe stradă şi nici măcar nu mă suna în toiul nopţii când mă muşca un câine de picior.

Ah, noaptea aceea m-a muşcat un câine de picior. Am întors capul 20 de grade la dreapta şi am aşteptat să termine. Chelălăia că şi-a spart dinţii. Mi-am regenerat ţesutul şi am plecat mai departe.