De ce renunţă oamenii ?

   Pentru că au această posibilitate . Pardon , dreptul la simplitate . Pentru că este mai uşor să înfuleci o bomboană , decât să-ţi cumperi o cutie . Să-ţi rezemi ochelarii peste nas menţionand că nu vezi prea bine . Dar cine sunt eu să comentez acest subiect ? Naratorul . Mă regăsesc într-un labirint întunecat . Nu ştiu unde sunt , nu ştiu cine şi nici măcar  ce sunt . Continui plimbarea existenţială pe marginea cutiei . Fotoni disperaţi caută să-mi ghideze paşii . Prefer să deschid lumina . Privesc speriat un tânăr fără ochi . Pipăie zadarnic peretele , mă gândesc . Bocesc . Nu mai am picioare cu care să păşesc . Trebuie să le găsesc .

   Mă deplasez în două mâini prin colţul de materie . Dar nu sunt singur şi asta mă face fericit . Renunţ să-mi caut picioarele şi mă alătur celorlalţi . Discutăm despre degete şi băşicile de la mâini . Uneori privim clanţa , dar ne este greu să o atingem . Ne este frică de imprevizibil şi necunoscut . De circuite fără de început , materie multă şi plângând . Este ziua mea . Am împlinit ceva de când am încetat să păşesc . Dar nu m-am plictisit , pe discuţii sunt chitit . Se scurge clepsidra în camera noastră . Ne inundă , vine năpastă . Fugim , ne îngrămădim , împreuna noi .. murim .

   Încă privesc spre clanţa de la uşă . Materie-mi inundă gâtlejul . Tuşesc vise şi speranţe . Amintiri şi întâmplări romantice . Sper să fie bine şi să nu mai mă trezesc fără să ştiu ceva despre mine . Un punct se scurge în linie dreaptă în ambele direcţii . Privesc cum totul se formează dar nu mă interesează . Curg şi totul se balansează . De ce am renunţat la o altă întrebare ? Poţi să-mi scrii tu oare .. naratorule . Am doi ochi să te citesc , dar nicicând n-am să mă lămuresc .

Eu .. robotul

   Sunt un robot social cu sentimente şi emoţii . Materie dezorganizată într-un mod inedit . M-am plictisit de cuvinte , deşi-s contorizat fără minte . Şi nici măcar nu-s liber . Blocat într-un morman de oase , organe şi gume lipite de maţe . Nu evadez , stau până seara şi lucrez . Mă despachetez . Aşez deoparte visele nebuneşti , speranţele prosteşti şi-ntrebările fără rimă . Doi ochi , pe masă mă privesc . Îmi dau silinţa să rezolv un “puzzle” şi nu mă plictisesc . Sper să reuşesc . O cutie cu roţi dinţate care se învârt în voie . Iubesc , urăsc , vreau , ştiu , plâng .. Eu nu ştiu cine sunt . O roată dinţată , o parafrază ciudată , un nebun pe tabla de şah . Nu-i păcat , sunt chiar multe de discutat .

   O cutie întunecată cu margini de ciocolată . Îmi eliberez mintea şi deschid lumina . Fotonii deja aleargă .. spre ochii de pe masă . E întuneric dar văd o clanţă galbenă . Nu vreau să o ating deşi o simt . Mâinile sunt aruncate într-un colţ . Cine a încercat uşa ? Mi-e frică de mine , mâine poate n-am să mai văd bine . Plouă cu puncte . Raţionamentele nu funcţionează , sunt într-un mediu închis şi asta mă şochează . Privesc impulsurile cum îşi pun centura de siguranţă , dioxidul de carbon cum se dispersează . Un mort cum se oripilează privit de doi ochi şi-o freză . Simt că nu mai mă interesează .

   Sclavul unei cutii de maţe . Roată de trotinetă . În esenţă o păpuşă cochetă . Mecanism cenzurat , l-ai atins te-a usturat . Îl privesc ? m-am întrebat . Sunt “sexxy” , mă învârt pe bază de untură de porc . Număr viermii de pe cadavru , ideile de pe candelabru . Întorc clepsidra ,  schiţez o noutate , ies din cameră şi închid  cortina . Şterg rotiţele de praf  , minimalizez cutia şi mă duc la culcare .

Despre frumuseţe

   Consider că este un subiect care merită o mică atenţie . Sper ca prin tratarea acestuia să nu cad în derizoriu . Polimorfie , întrebări şi multe alte cuvinte . Nu de fiecare dată scriu în rime ca un copil fără minte . Ţi s-a întâmplat măcar o dată să spui : ” e frumoasă ” sau ” e frumos ” . Nu neapărat cu voce tare , să nu respectăm standardele de rigoare . Probabil ţi-ai spus în gând : ” astă seară sunt frumoasă ” sau ” astă seară sunt frumos ” . Nimic deosebit . Dar totuşi ? Ce înseamnă frumuseţea şi cum se defineşte . E relativă ? Foloseşti un algoritm pentru a “demasca” o persoană frumoasă sau pur şi simplu eşti pionul psihicului ? Eşti obligat să gândeşti la prima vedere că o persoană este frumoasă sau ai dreptul să iei o decizie ? Întrebări simple , răspunsuri aparente , dar desigur multe fente .

   Există grade de frumuseţe ? Te-ai născut învăţat să diferenţiezi frumosul sau înveţi pe parcurs ? De câte feluri este frumuseţea ? Poţi spune că o persoană este de trei ori mai frumoasă decat alta ? Sau chiar de trei ori şi jumătate .  Multe întrebări , unde-s răspunsuri ? Dacă mâine de dimineaţă mă voi plimba prin oraş cu siguranţă voi observa persoane frumoase şi mai puţin frumoase . Fără să stau prea mult la discuţii voi spune ca o anumită persoană este frumoasă căci are anumite caracteristici care-mi plac . Îmi plac ochii , zâmbetul , formele obrajilor şi nu numai . Dar nu-mi plac orice fel de ochi .. cum nu-mi place orice fel de zâmbet . Scotocind prin raţionamente voi ajunge la concluzia că nu prea ştiu de ce persoana respectivă este frumoasă ci pur si simplu am să dau vina pe simţuri : ” simt că este frumoasă , îmi place ” . Deci în alte cuvinte sunt forţat să plac un anumit set de caracteristici fizice fără voia mea . Ciudat ! Şi uneori credeam că sunt liber sau poate nu m-am descătuşat încă ? Nu toţi oamenii vor spune despre o anumită persoană că arată bine . Fiecare are setul său intern de algoritmi şi modele după care analizează caracteristicile fizice ale unui om . Mi-au plăcut oare majoritatea tipurilor de persoane când m-am născut ori am avut o paletă de culori predefinită în continuă remodelare ? Asta da întrebare . Influenţează psihicul ori subconştientul modul în care “vedem” persoanele şi concluzia ? Setul nostru de caracteristici vine cu un set complementar după care analizăm ? Şi mă refer doar la “prima vedere” . Cam greu de răspuns . Nu am oare dreptul să aleg ceea ce vreau să văd , să plac ceea ce vreau să plac ? Materie fără sens , “sclav” al evoluţiei. Nu pot ca om de rând să fiu liber sau trebuie să dau cea mai grea luptă , aceea cu mine ? Am limite care par interesante . Sunt închis într-o închisoare cu “lapte şi miere” sau probabil bere .. Gardieni zâne fermecate , care mă îmbrăţiează de fiecare dată când privesc întrebarea . Eu nu vreau să evadez , doar să mă dezbrac şi să dansez .

   De ce suntem frumoşi ? De ce suntem obligaţi să credem asta ? Sau pur şi simplu suntem împiedicaţi să ne vedem adevarata faţă . “Blestemaţi” într-o lume aparent perfectă . Mai bine liber într-o junglă “indolentă” . Redirectat la un răspuns aparent , plictiseală de moment . Mâine soarele răsare .

Un program îndrăgostit

   Vai da ce te-am ameţit. Azi nu m-am îndrăgostit. Am visat o întrebare, despre un alt punct şi-o floare. “Linişte, calm şi plictiseală”. O altă poveste scrisă la leneveală. Pardon, astă seară prezint o poveste de amor. Într-o dimineaţă, curgea materia pe geam sub formă de apă cu gheaţă. O domniţă şedea în bancă şi îşi lua notiţe. Un domnişor o privea alene, dar aşa ca printre gene.  Un program îndrăgostit, domnişorul plictisit, materie plângând, pe această pagină au poposit. Sper că nu te-am plictisit. În fiecare seară, cei doi mergeau împreună spre casă. Fiecare cu propia turmă, pardon, colegii de clasă. Se sărutau telepatic, odată la două seri când aveau semnal. Domniţa îl privea, dar nu avea curaj să se apropie. Ştia că putea să fie sfâşiată de propiile sentimente şi emoţii, dar şi surâsul ironic al turmei de lei. Nu sunt două animale precum ai prevestit. Nişte personaje, fără prea mult de povestit. Două maşini relativ perfecte, într-un moment scris, dar care nu există. Privesc cerul şi văd marea, percep nonsensul în sens unic.

   Arde marea lângă ei, pe-o faleză de doi lei. O înhaţă ca-ntre lei. Curg balele-ntre ei. Doi cyborgi, scurtcircuite, plouă marea de pe cer. Două mâini de aluminiu, împreuna pe nisip. N-o să stau mult şi-am să ţip: o întrebare de culoare albă, sub formă de sferă. Plutesc absolut şi totuşi diferă. Dispersându-se plângând unul altuia i se oferă. Clepsidra de vise se sfarmă în trepte. Sunt prins de foarte multe regrete. Am scăpat creionul, deraiez şi punctul.

   Perfect. Am întârziat la şcoală cu gândul la domniţa pe care am o “boală”. Îmi încarc stiloul cu puncte şi pornesc pe axa timpului. Plin de idei şi două flinte. Mă şterg cu gumă de mestecat de pe tabla de şah. Mut pionul la dreapta şi dispare regina. M-am îndrăgostit, văd codurile-mi executându-se:

 ”Desenez şi-arunc în mare,  idei şi gânduri şi-o întrebare.  Ea încă mă priveşte, dar n-are corp.  Sunt gol, dar nu mi-e frig.  Eu încă o privesc,  cum al meu creion o desenează mecanic.  Râde puternic.  Un val mă sfarmă în bucăţi şi mă dezbin haotic.  Creionul scrie neîncetat  şi-o sferă arde sus.  S-a format din foc şi apă şi s-a cufundat în mare.  Probabil că-s nenumărate,  căci valuri mari continuă să se arate.“

Dragoste

    Simetrie , relaţie , impuls . Uneori o dai în plâns . Cuvinte , presupuneri , emoţii . Uneori te ţii de şotii . Este oare fără sens , să trăieşti şi să iubeşti , o întrebare şi-un răspuns , non-sens şi non-culoare . O persoană fără corp , fără buze colorate , nici tricouri tricotate . Fără dinţi şi fără buze , făr parfum de flori de măr . Două stele de pe cer , atât de îndepărtate . Două puncte şi-un răspuns , paralele toate . Materie şi evoluţie , întrebări făr de răspuns . Afecţiune şi emoţii , doi de ea şi doi de el . Nu se poate frate , s-a inventat “haifaivul” . Mă frământă o întrebare , ce sens are oare , a pune o întrebare . Ce blestem mai e şi asta , a iubi şi a reţine , ce este mai scump la tine . O maşină cu pedală şi cu sâni de silicon . O maşină fără rimă , care seamană cu un om . Materie conştientă de a ei entropie . Sistem în mişcare , fără graba din dotare . Iubesc o întrebare .

   Două puncte colorate , care nu există , două linii paralele , care nu se mişcă . Cuvinte cu iz de sens , spuse din iubire . Trăiri în non-sens , aparent banale . Un scop inexistent , aparent o stea căzătoare . N-am răspuns la întrebare . Ce te face pe tine să iubeşti oare ? Un “design” atrăgător , un parfum de simt că mor , eletroni plutind alene . Un filtru imprevizibil , un impuls neîncetat , o maşină programată , o cireadă iubitoare . Puncte pe o tablă de sah şi la întrebare , fire de nisip într-o altă mare , indivizi de două sexe , iubitori plini de pretexte . Am văzut-o prima dată şi era să o fac lată . M-a întrebat de ce n-aud , căci n-are buze , limbă-i nud . M-am speriat şi alergam , dar continuu o visam , fără corp şi o întrebare , unde mă striga ea oare ? Nu rezist pe întuneric , mă ascund sub clar de lună , mă găseşte . Pironit în rădăcini , scrijeleşte , murmură , mă plictiseşte , iar eu cred că mă iubeşte . Eu copac , iar ea e luna . Îmbrăţişat de o mare de fotoni plângând . Sunt tăiat din rădăcină , ea dispare . Nu mai am o altă întrebare .

   Curge materia şi eu nu exist . Curge lumina pe o frunză de tei . Zbiară o gâză frustrată de jumate de ora . Era minoră . Aparent fără sens , o iubire nebună , dintre o frunză de tei şi-o lună . Într-un plan paralel cu al meu gând fidel . Sunt sinistrat , în al meu caracter , privesc soarele sus pe cer . E-ntuneric .