Limite
februarie 1, 2008
Nu este necesar să cunoaşteţi matematici avansate pentru a putea întelege acest articol . Câteva jocuri de cuvinte , dar asta-i tot . Cu toţii avem limite , temeri sau vise . Suntem închişi într-o cutie plină de fise . Cine nu moare până la urma urmei ? Cine cunoaşte totul ? Cine ştie de ce suntem aici ? Presupuneri , nimic altceva . Idei , dorinţe , raţionamente , prejudecăţi . Cuvinte fără sens ca-n celelalte dăţi . Aceeaşi cutie îngustă şi mica noastră existenţă . Aceleaşi sunete , personaje şi alte peisaje . Resemnat îmi trăiesc viaţa în acest habitat . Pardon , blestemat . Veşnic tuşind întrebări şi răspunsuri . Ce este universul ? .. ” Hai lasa-ne !! ” urlă publicul . N-am să scriu un roman , staţi fără grijă . Nu-l întelegem , nu ştim unde este ori din ce este format . Presupunem doar că ar fi existat . Unde locuim defapt ? Într-o mare de valuri , de materie , curgând . Un joc fără logică . Imaginaţie .
Îmi imaginez realitatea , îmi ascund mediocritatea . Definiţii , axiome , legi universale . Mi-e frică de realităţile tale . Zilnic roboţi cutreieră pe stradă . Un morman de corelaţii . Bucăţi de carne în mişcare cu designe-uri atrăgătoare . Nu-s sadic . Mai degrabă înţepător . Ţi-ai săruta iubirea vieţii tale descompusă pe faleză într-o oază de maţe ? Sunt un pion pe o tablă de şah . Prins în lanţurile vieţii . Mi-e dat să privesc alţi pioni sinistraţi de o tură şi doi nebuni . Încerc să fiu fericit cu fiecare pas . Deşi ştiu că n-am să scap decat fără glas . Dar nu vă las . Sunt deja mort şi plictisit şi fără haz . Sens unic .
Nervos , arunc creionul pe foaia de hârtie şi sper la ceva roz . Singur îmi desenez lanţurile , mişcările şi raţionamentele . Îmi imaginez . Astăzi înotăm împreuna :
” Paharul s-a spart peste foaia de hârtie . Plâng fără să vreau , deşi n-am lacrimi . Urlu dintr-o dată , deşi nu mă doare capul . Mă inec , deşi nu sunt în apă . Mă afund în neant împreună cu grupul de indivizi ciudaţi . Ea ne priveşte zâmbind . Ne dezbinăm pe rand , pe fundul mării . Eu încă o privesc , cum al meu creion o desenează . Râde puternic .”
februarie 2, 2008 at 12:57 am
Tot stau si ma gandesc… Oare toate aceste lucruri ce le spui… Tare mi se pare ca toate se leaga intre ele; e o singura poveste, despre oameni (roboti),
intr-o lume guvernata de rutina, de plictiseala, de “nu stiu cum sa traiesc”.
Imi plce cum ai reusit sa realizezi limita dintre lumea in care traim (cutia - mica, limitata) si unversul nesfarsit, nestiut. Te aflii pe aceasta limita, pe marginea cutiei, sigur, altfel cine esti sa cutezi a vorbi de absolut? Incet, incet pierzi legatura cu trupul tau, cu lumea…
Insa tot nu am inteles ce e cu aceea usa? Este o iesire, sau o intrare? Hmmm…
E bine ca exista, deoarece orice ar fi , ea simbolizeaza speranta.
Sunt putini care se intreaba “Ce este universul?”. Traim pentru societate, si condusi de ea, asta e pacatul nostru, ca nu traim pentru noi…
februarie 2, 2008 at 10:29 am
Esti atat de pesimist si in viata reala? Sau doar iti versi amaraciunea pe foaie (ma rog, monitor)?
Ma gandesc si eu la usa aia…
februarie 2, 2008 at 1:44 pm
te-am bagat la blogroll cu numele de “blog personal”
februarie 2, 2008 at 3:47 pm
Nu sunt “asa de” pesimist in viata reala . Tusesc intrebari fara sens pe foaie ( ma rog monitor ) caci ma framanta . Pe cine nu framanta aceste intrebari ? Dar condusi de societate nu mai traim pentru noi cum spunea alinutza . Cred ca este foarte important sa-ti pui intrebari care mai de care . Nu cred ca e vorba de pesimism ci realism .
februarie 2, 2008 at 5:16 pm
imaginatie.realism purificat.
cosmos…viziune macrocosmica
februarie 2, 2008 at 9:10 pm
Multumesc pentru corectura