Luptă demonică
16 iulie 2008
Cutie. Roşu, non-culoare. Doi demoni, bătându-se în zare. Atâta ură la un loc, colorată de noroc. Două animale. Murdare. Sânge, bale. Urlet, tunet. O clepsidră claustrofobă mimează speranţa. Dar nu măreşte şanşa. Înot printre maţe şi fecale. Sentimente deşarte şi gânduri murdare. Ejaculare fără culoare. Colţuri de sens. Cub şi nu sferă. Măcar Ea e liberă. Lacrimi de fericire într-un peisaj apocaliptic. Zgârciuri şi multe lovituri banale.
Văd, simt şi cred că mă doare. Carnea coaptă-mi de Soare. Blestemat, clepsidră fără nisip, pardon, sunt plictisit. Materie, te urăsc. Cutie! Visez c-o sărută, o atinge.. şi-o aruncă. El doar o foloseşte, n-o iubeşte. Eu mă lupt şi cred că-mi prieşte. Animalul vestejeşte. Mă împunge mişeleşte. Orbul lui peşte. Două sfere mici, culoare. Alte sfere mari, sfârcuri. Colţuri, canibal.. o linge şi joacă la ţambal. Miresme, salivă şi spermă-npuţită. Viermii cotrobăie maţu-i gros, mititica. Balerina entropiei , blestemul evoluţiei.
Presărat cu sens, realitate şi iubire totul e frumos. Sclave pentru-n os. Excitarea cu-n baros. Gaura din dos. Lichide, urină, animalul digeră fără de folos. Nu-ţi place, naratorul nu mai tace. Imaginaţie. Destinul plin de tentaţie. Prejudecata naşte reprize de felaţie. Durere, articulaţie. Rimă, aliteraţie. O altă cheie face senzaţie. Dispare.
Rămas singur într-o cutie, în nicăieri. Sună şi este urât. Ar fi rimat de-aş fi vrut. N-are sens să lupt. Sunt liber, maşină de orgasme şi spermatozoizi fără de speranţe. Robot, fără lanţuri. Cutie, fără şanţuri. Discuţii fără de cuvinte. Sensuri şi maţe lipite.. pe verticală. Smoală! Tunete haotice. Cuvinte periodice. Creionul încă scrie, pe aceeaşi margine de hârtie. Oceanul pluteşte în marea care se zăreşte.. nu! nu există. Persistă, speranţa. Curcubeu, non-culori, împuţit. Naratorul sictirit. Decupat din armonie, cubul e doar o ironie. Arogant destinat mie. Personajul cel defect. Naratorul e perfect.
16 iulie 2008 at 12:09 pm
Sincer numai baliverne.Am citit si articolele din luna martie si sunt si mai OMFG.Nu inteleg ce idei ai tu,dar legi cuvinte fara sens.Din textul de mai sus ce sa inteleg?Ca plangi ca n-ai ce f**e? Wtf!
16 iulie 2008 at 4:52 pm
A scris cineva că n-ar fi numai baliverne ? Doar am şi ales denumirea de “fără sens” .
20 iulie 2008 at 1:49 pm
Pot sa ” plang si eu cu tine , cu sens sau fara ” ?
poate daca zicem da, plangem printre baliverne, fericim cativa
Duminica frumoasa iti doresc,si… un zambet, uite-asa, ca vreu eu
Sibilla
4 august 2008 at 2:47 pm
se insista putin cam mult pe murdarie, care cam (partea a II-a
) palmuieste abstractul, dar metoda imi place
PS: doar ti-am zis ce imi place si ce nu, fiecare se exprima insa prin metodele lui si nu exista intelegere absoluta, deci nu o lua te rog ca pe o critica
5 august 2008 at 4:28 pm
Naşterea este murdară . Rezultatul poate fi însă modelat şi curăţat , dar tot murdar rămâne . Ştiu , e dur , dar asta-i ideea .
N-o iau ca pe o critică , stai liniştit .
6 august 2008 at 10:04 pm
Fiecare are propria perceptie asupra mardariilor, atunci cand e sa le raportam la demonic. Matele, fecalele si toate cele sunt (cel putin asa incerc sa le vad eu ca sa nu ma scarbesc de orice aspect al naturii, macar) niste ingramadiri de atomi/compusi chimici whateva a caror compozitie nu le gasim atragatoare (si e si normal sa fie asa). Faceam candva o remarca (dezgustatoare, intr-adevar) ca daca rahatul nu ar mirosi urat, unii mai economi poate l-ar consuma, in ciuda nivelului scazut de calorii si altele pe care le contine. Exista zvonuri ca si asa unii zgarciti neaga acest aspect al naturii care le zice ca nu-i comestibil.
Eu cand imi imaginez lucruri “diavolesti” le vad ca pe suferinte interioare, ura sau rautate diabolica, regrete si framantari vesnice, etc.
6 august 2008 at 11:06 pm
Ai dreptate cu lucrurile diavoleşti . Ştii cum se spune , insipiraţie vine de multe ori din suferinţă , frustrare au alte frământări veşnice . Eu în loc să scriu pe blog că m-a bătut soţia , compun o astfel de chestiune care spune aceeaşi chestie . Ironizează , comentează , comprimă , însă ideea este aceeaşi pentru cine are ochi să vadă şi să înţeleagă .
După părerea mea originalitatea şi puritatea ( fie demonică sau angelică ) a unei opere o reprezintă starea de spirit a eu-ului care se face prezentă în operă . Dacă eu-ul nu simte nimic în momentul în care scrie şi doar descrie demonic o câmpie cu flori , opera e banală . Pe când dacă eu-ul e nervos , frustrat şi are regrete , el o va umple de aceste chestiuni şi o va pipera de sens , non-sens sau cum i se spune . Tocmai de aici şi fără sens-ul .
Explica Cioran în siologismele amărăciunii o chestie asemănătoare despre modul în care vine inspiraţia . Recomand cartea , e super interesantă , prea reală uneori .
Murdăria suntem noi . Dacă dăm la o parte tot machiajul şi pielea şi sensul , rămân maşinării încărcate cu cacao , zgârciuri şi alte cele . Nu-s pesimist , ci realist . Poate de aia şi pesimistul e optimistul prea .. realist . Pentru o naştere sau luptă , mai ales naştere trebuie trecut niţel şi prin murdărie . Părerea mea .
7 august 2008 at 7:22 pm
Cioran e prea pesimist si din cauza asta sta tot timpul doar pe o singura parte a monedei, in acceptiunea mea. Am incercat sa citesc “Pe culmile disperarii”, dar dupa cateva zeci de pagini m-am plictisit (sau deprimat, nu stiu sigur), cert e ca la un moment dat mi s-a parut ca batea apa in piua, scotand in evidenta un singur lucru: obsesia mortii. Cat despre moarte -adevarat, nu opreste nimeni omul sa cugete in directia asta -mi-a placut cugetarea simpla a lui Nicolae Iorga: “atunci cand tu esti, ea nu-i, iar cand ea e, tu nu mai esti”.
De aia de obicei prefer analizele care trateaza logic problemele, chiar daca ajung la un moment dat sa se invarta in jurul cozii, in genul celor facute de Camus in Mitul Lui Sisif, comparativ celor bazate pe senzatii si care incearca efectiv prin metoda literara folosita sa dea sens sau viata lucrurilor.
Dar tine de metoda, bineinteles.
8 august 2008 at 2:03 am
Cioran este pesimist . Dar dacă nu cunoşti şi partea asta a monedei , nu cunoşti . Ai dreptate , dacă stai numai pe pesimism , totul devine prea negru .
Cât despre moarte . Multă lume bate apa în piuă cu moartea . Până la urma urmei toţi murim odată şi odată , deci n-are sens să filozofăm prea multicel pe tema asta .
13 august 2008 at 6:02 pm
ori eu inteleg gresit (cel mai probabil), ori eu inteleg gresit:)
fiindca eu vad acolo o lupta a doua persoane care se inteleg foarte bine. atat de bine incat se identifica si confunda una cu cealalta. de aici murdaria, razboiul si durerea.
imi cer scuze ca am spus ce am gandit. mai ales datorita faptului ca ma amuza teribil cand vad critici care incearca sa ii explice pictorului ce vroia el sa zica cand a pictat tabloul:))
eu nu trebuie sa inteleg ce vrei tu. eu am voie sa aplic la ce simt eu. nu?
13 august 2008 at 8:46 pm
partea frumoasă este că toată lumea poate spune ce gândeşte . aburită fiind de subiectivitate , “chestia” de mai sus nu poate să însemne pentru toţi la fel . E foarte bine că lumea spune ce gândeşte şi chiar explică pictorului că nu-i bine cum pictează . Îi dau mai mult avânt să picteze tot cum vrea el .
eu prin murdărie decojesc creaţia şi rămân instincte , nevoi , biologie şi chestiuni animalice . Demonii de mai sus nu sunt aceeaşi . Sau da , poţi spune şi aşa . Unul este rău , altul este şi mai rău şi încearcă să scape , dar tot împreună rămân . Eul nevoie , instinct şi eul raţiune , sentiment .
14 august 2008 at 2:43 pm
=D> @Sau da , poţi spune şi aşa . Unul este rău , altul este şi mai rău şi încearcă să scape , dar tot împreună rămân
14 august 2008 at 2:43 pm
=D> = aplauze.
16 august 2008 at 10:27 pm
respingatoarea. :
CRITICI ?? Te crezi la Targul Poetilor Luminii ?
Hihihi, da’ ce te stii mataluta… O pictura, desi exista undeva o expresie ca nu e niciodata terminata, tine de o anumita finalitate, spre deosebire de ideile de pe blog, care odata ca nu sunt nicidecum finite, scuze ca repetu dar poate n-ai inteles mai Susul, sexceptand cazul cand vine The Mighty Boss si zice “gata, Nietzche zice ca mai vrea un tricou”, exprimand cum ca The Endu se facu la sfarsite, si in al doisprezecelea rand, daca stai sa te calculezi pe deste, vei descoperi cu savuroasa stupoare ca sunt reluate again and again and again (stii expresia din Gladiator si in ce context apare ea ?), si atat de rasinvartite incat se vor vrea a fi total schimbate in insasi esenta lor. Ca un Van Gogh care in fiecare zi si-ar sterge tabloul si ar picta altceva. Raman iar urme, ca si-n tabloidul ala pictat image peste image, dar la o imagine nicicand terminata e voie sa se dea cu capu-n poarta, ca de-aia si scrie “loc de dat cu capu’ “. Asa ca pana ce sa oftezi dumneata inspre arta si sa numesti pe altii critici, prima oara ai grije sa fie intr-adevar ceva loc pentru dat cu desteptaciunea-n pictura, deci sa aiba un za head. C-asa si Nicolae Ceauseasca o fost mare om de litere. Nu degeaba scria cu litere de-o schioapa “Partiduuul, Nicolaee…restul nu-ti mai povestesc, sa ramana putin suspans la urma.”
Si daca ar fi sa plagiem redactia putin, intr-un mod stangaci, desigur: Domenii bine definite, zbateri infinite. Haos. Te uiti in jos. Iar e frumos. Pantalon matasos iti face cu ochiu (fara rachiu). Nu-i frumos sa-i dai crezare cand te vrea cu cutezare. E emoticon. Suflet neinteles de critic pe ales. Goliciune. Spasm cerebral. Ca in canal. Urlet de golgota, mi-ai umplut rulota. Cu ce? O, ce intrebare, fara sens se pare. Nu e agasare. E semn de-mbratisare.
Aplauzele, ca si muncile bine efectuate pe care le fac cele ce asteapta TIR-ul, se fac cu doua maini. Nu te incovoia inspre un raspuns, ca n-oi mai fi sa-ti admir singura-ti mana ce se vrea amuzata.