Renaşterea [ II ]

   Mă trezesc înotând în acelaşi vas cu apă. Eu încă o privesc cum al meu creion o desenează mecanic. Simultan, un tatuaj, iubire, sevraj. Feţe, intimitate, orgie, animal şi ălea sculate. Mă scriu, o scriu, nu ştiu, scriu. 

   M-am descompus în trei paşi. Luptă demonică, furtun cu informaţii şi jocul începe prin două felaţii. Recrează-mă, desenează-mă, nu mai mă revolt. Oricum, totul e deja scris, al meu urlet, inutil. 

   Mă doare capul îngrozitor. Ne privim, zâmbim, în apă renaştem şi din ea venim. N-am timp, nu există, visez o insulă pustie. Ciudat, subconştientul scrie pe o margină de hârtie. 

Birenaşterea [I]

Fibra XXXI din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Renaşterea [I]

– recitit: Birenaşterea [I]

„M-am trezit gol într-o mare de apă. Tuşesc într-un colţ şi încerc să-mi revin. Mă ridic deasupra mării şi mă uit în jur.”

Tu m-ai făcut din ceea ce eu călcam în faţă. M-ai făcut dintr-o faţă – o faţa a pământului. Ştiu, am răcit la naştere. Ştiu, e vina mea că sunt din nou aici. Ştiu, o să îmi trebuiască mult timp să îmi revin. Şi fără tine, iubire a creaturii, nu pot reveni.

Te strigă creatura – răspunde-i. Uite: o chinuie demonul tembel, întotdeauna chel. Sau cu plete? Hm…dar o chinuie.
Vai! S-a ridicat deasupra mării şi se uită în jur. Ce bine ar fi dacă ar şi vedea ceva…creatura ta. Ce bine ar fi dacă aş şi vedea ceva. Eu, creatura ta.

Pui de urs

Fibra XXX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Păpuşă de gumă

– recitit: Pui de urs

„Evadarea a fost uşoară.[...] Jocul duplicităţii, într-o mare de sens.”

Piatra Roşie a fost grea. Piatra pe care zidarii au lepădat-o – şi a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Piatra care mă iubeşte, stânca de paşii mei îndrăgostită. Stânca iubitoare. Să evadez în ea? Să evadez de mine? Să mă uit eu pe mine însămi în crăpăturile stâncii, şi să mă arunc în grote ca un pui de urs flămând?
…Poate asta şi sunt: un flămând pui de urs, căutând cu disperare gura Pietrei Roşii, pentru ca să îmi spună cineva: „Te iubesc” – şi atunci foamea mea să ia sfârşit…

El, masca mea de fier

Fibra XXX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Faţă de fier

– recitit: El, masca mea de fier

„Din când în când îmi dădea câte o palmă peste faţă. Meritam. [...]Ea privea relaxată şi-mi scuipa dorinţe-n nas. [...]Aş vrea să zbor, ţi-o spun a mia oară.”

Din când în când, îi ceream palmele. I le ceream pentru ca să i le sărut. El credea că i le cer pentru ca să îmi scuipe dorinţele în nas, lovindu-mă cu ele. Deşi eu, eu nu meritam. Aş vrea să zbor din lumea lui. Dar nu i-am spus-o niciodată.

Arta (ei) holistică

Fibra XXX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Urlă un monstru

– recitit: Arta (ei) holistică

„Sunt un punct cu sentimente şi emoţii. [...] Eternitatatea mă dizolvă încet. Mă sparge în bucăţi, mă decojeşte şi mă creionează. Ţi-am mai spus, Ea pictează.”

Un monstru cu sentimente şi emoţii? Sigur…chiar şi monştrii au sentimente. Au emoţii. Dar sunt otrăvite şi otrăvesc, Sunt otrăvite de tablourile înfăţişate de ei. De monstruozitatea lor.
Eternitatea îi dizolvă, ca pe nişte flori de păpădie. Ca pe nişte clowni. Ca pe nişte gângănii urlătoare în colţurile vieţii. Eternitatea îi sparge în bucăţile zilelor, a orelor, a minutelor, a secundelor. Îi decojeşte de holistica lor viaţă şi îi lasă apoi creionaţi în cifre matematice, unde niciodată unul cu unul nu vor face trei. Şi unde doi va fi întotdeauna suma lor. Un monstru adunat cu el însuşi va fi întotdeauna acelaşi monstru de două ori. Indiferent cine îl pictează. Poate chiar ea să o facă.